Fizica este o ştiinţă a naturii care studiază structura materiei, proprietăţile generale, legile de mişcare, formele de existenţă a materiei, precum şi transformările reciproce ale acestor forme.

         Fizica este înrudită cu celelalte ştiinţe ale naturii:

-         chimia se ocupă de interacţiunea atomilor de a forma molecule;

-         geografia modernă studiază fizica pământului (geofizica);

-         astronomia are legătură cu fizica stelelor şi a spaţiului interstelar;

-         biofizica şi biochimia studiază aceleaşi tipuri de legi.

Idei despre lumea fizicii datează din antichitate, dar, ca obiect de studiu, fizica a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În antichitate, babilonienii şi egiptenii au observat mişcările planetelor, au prezis eclipsele, dar nu au reuşit să găsească legile care guvernează mişcările planetelor.

Civilizaţia greacă a adăugat foarte puţin la descoperirile anterioare, pentru  că au admis, fără a critica, ideile celor doi filosofi Platon şi Aristotel, care nu acceptau experimentele practice.

La Alexandria, Arhimede a făcut numeroase mecanisme practice. A inventat mecanismul pârghiei şi cel al înşurubării, a descoperit principiul măsurării densităţii corpurilor solide prin scufundarea lor în lichide.

Astronomul grec Aristarchus din Samos a măsurat proporţia distanţelor de la Pământ la Soare şide la Pământ la Lună.

Eratosthenes, matematician, astronom şi geograf, a determinat circumferinţa Pământului şi a desenat o hartă a stelelor; astronomul Hipparchus a descoperit succesiunea echinocţiilor; matematicianul şi geograful Ptolemeu a propus sistemul de mişcare planetară, în care Pământul era în centru, iar Soarele, Luna şi stelele se învârteau pe orbite circulare în jurul lui.

În perioada Evului Mediu, s-a încercat avansarea cercetărilor în ştiinţele naturii, dar nu s-a reuşit.

În timpul Renaşterii, s-au făcut încercări pentru a interpreta comportamentul stelelor.

Filosoful Nicolaus Copernicus a susţinut că planetele se mişcă în jurul Soarelui – sistemul heliocentric. El era convins că orbitele planetelor sunt circulare.

Astronomul german Johannes Kepler a confirmat teoria heliocentrică.

Galileo Galilei şi-a construit un telescop şi începând cu 1609, a confirmat sistemul heliocentric, prin observarea planetei Venus. El a descoperit suprafaţa neregulată a Lunii, primii patru sateliţi luminoşi ai lui Jupiter, pete pe Soare, multe stele din Calea Lactee.

În secolul al XVII-lea, Isaac Newton a enunţat principiile mecanicii, a formulat legea gravităţii universale, a separat lumina albă în culori, a propus teoria propagării luminii, a inventat calculul integral şi deferenţial. Prin descoperirile sale, a acoperit o suprafaţă enormă în ştiinţele naturii. A fost capabil să arate că atât legea lui Kepler a mişcării planetare cât şi descoperirile lui Galilei despre corpurile căzătoare sunt urmarea combinării celei de-a II-a legi a mişcării cu legea gravitaţiei dată de el. A prezis apariţia cometelor, a explicat efectul Lunii în producerea mareelor şi succesiunea echinocţiilor.

Principalele ramuri ale fizicii sunt: mecanica, electricitatea şi magnetismul, termodinamica, fizica atomică şi moleculară, mecanica cuantică, fizica nucleară.

Mecanica 

Legile lui Newton au dus la dezvoltarea mecanicii. Newton a avut o contribuţie majoră în descrierea forţelor în natură, în special a forţelor gravitaţionale.

Fizicienii de astăzi ştiu că mai există trei forţe fundamentale, în afară de cea a gravitaţiei: forţele electromagnetice, forţele de interacţiune nucleară şi forţele radioactivităţii.

Forţele gravitaţionale guvernează mişcarea planetelor şi poate fi responsabilă de posibilul colaps gravitaţional, care este ultimul ciclu din viaţa unei stele.

Masa gravitaţională a unui corp este proprietatea care determină răspunsul la orice forţă exercitată asupra corpului.

Forţa gravitaţiei este cea mai slabă dintre cele patru forţe ale naturii referitoare la particulele elementare.

În ciuda importanţei macroscopice, forţa gravitaţională rămâne slabă şi de aceea, corpurile trebuie să fie foarte mari ca să fie simţite de alt corp.

Legea gravitaţiei universale a fost dedusă din observaţiile mişcărilor planetelor, înainte de a fi verificate experimental. Demonstraţia experimentală a fost făcută de Henry Cavendish în 1771.

Matematicianul elveţian Leonhard Euler a formulat, pentru prima oară, ecuaţia mişcării pentru corpurile rigide, în timp ce Newton a lucrat cu mase concentrate într-un punct, care acţionau ca particule.

Electricitate şi magnetism

Deşi grecii antici ştiau proprietăţile electrostatice ale chihlimbarului, iar chinezii au făcut magneţi încă din 2700 î.Chr., experimentarea şi înţelegerea electricităţii şi a fenomenelor magnetice nu s-au realizat până la sfârşitul secolului XVIII. În 1785, fizicianul francez Augustin de Coulomb a confirmat, experimental, că sarcinile electrice se atrag şi se resping, conform unei legi similare cu cea a gravitaţiei. O particulă încărcată cu sarcină pozitivă, atrage o particulă încărcată cu sarcină negativă şi au tendinţa de a accelera una spre cealaltă. În 1800, fizicianul italian Alessandro Volta a descoperit bateria chimică.

Fizicianul german Georg Simon Ohm a descoperit existenţa unei proporţionalităţi simple şi constante între curentul continuu şi puterea electromotoare dată de baterie, cunoscută drept rezistenţa circuitului.

Concepţia istorică de magnetism, bazată pe existenţa unei perechi de poli încărcaţi cu sarcini opuse, a apărut în secolul al XVII-lea, datorită muncii lui Augustin de Coulomb.

Prima conexiune între magnetism şi electricitate a apărut ca urmare a experimentelor făcute de fizicianul şi chimistul olandez Hans Christian Oersted, care, în 1819, a descoperit că acul magnetic poate fi influenţat de o sârmă din apropiere, încărcată cu sarcină electrică.

Andre Marie Amper a arătat, experimental, că două fire electrice se atrag ca doi poli magnetici.

În 1831, Michael Faraday descoperă că, fără a fi conectat la o baterie, curentul electric poate fi indus într-un fir.

În 1887, Heinrich Rudolf Hertz, fizician german, a avut succes în generarea unor unde electromagnetice care se propagau în spaţiu cu viteza luminii. Aceste unde au fost produse cu ajutorul curentului electric. Astfel, s-au pus bazele radioului, radarului, televiziunii şi a altor forme de telecomunicaţie.

Propagarea lineară a luminii era cunoscută din antichitate. Grecii antici credeau că lumina este corpusculară. În secolul XVII, Isaac Newton a dat o teorie bazată pe proprietatea corpusculară a luminii. Robert Hooke – fizician şi Christiaan Huygens – astronom, matematician şi fizician, au propus o teorie de undă, dar nu s-a putut face nici un experiment pentru a demonstra oricare dintre cele două teorii, până la demonstraţia de interfaţă a luminii, realizată de Thomas Young, în prima parte a secolului XIX. O altă demonstraţie a fost făcută de fizicianul francez Fresnel, în favoarea teoriei de undă.

Termodinamica

A început să fie demonstrată de fizicieni în secolul XIX:

-         William Thomson (legea I a termodinamicii);

-         Nicolas Leonard Sadi Carnot (legea a II-a a termodinamicii, 1824);

-         Joseph Louis Gay-Lussac şi Jacques Alexandre Cezar-Charles (transformarea izobară, izocoră şi izotermă şi adiabată).

Teoria cinetică

Conceptul modern al atomului a fost propus de chimistul şi fizicianul britanic John Dalton în 1808.

Teoria lui Dalton a fost continuată şi definită de fizicianul şi chimistul italian Amedeo Avogadro în 1811, dar nu a fost acceptată decât peste 50 ani, când a pus bazele teoriei cinetice a gazelor.

În 1880, cele mai multe fenomene puteau fi explicate de mecanica newtoniană, teoria electromagnetică a lui Maxwel, termodinamică şi statistica mecanică a lui Boltzmann. 

Probleme precum determinarea proprietăţilor eterului şi explicaţia spectrului de radiaţii din solide şi gaze erau necunoscute. Aceste fenomene au pus baza unei revoluţii ştiinţifice. Au fost făcute o serie de descoperiri remarcabile ale ultimului deceniu al secolului al XIX-lea: descoperirea razelor X de către W. C. Roentgen în 1895; descoperirea electronului de către J. J. Thomson în 1895; a radioactivităţii de către A.H. Becquerel în 1896 şi a efectului fotoelectric de către Hertz, W. Hallwachs şi P.E. Alenard în perioada 1887-1889.

Toate aceste descoperiri au fost explicate în primii 30 de ani ai secolului XX prin teoria cuantică şi teoria relativităţii, punând bazele fizicii moderne.

Fizica modernă

Teoria relativităţii

În 1905, Albert Einstein a formulat teoria relativităţii. El a continuat şi definitivat experimentul făcut de Michelson-Morley.

În 1915, Einstein generalizează ipoteza sa şi formulează teoria generală a relativităţii, care se aplică tuturor sistemelor ce se accelerează unul faţă de celălalt.

Teoria cuantică

Spectrul emis de corpuri luminate a fost pentru prima dată explicat de fizicianul Max Planck.

Planck a făcut presupunerea că moleculele pot emite unde electromagnetice.

Fotoelectricitatea

Principalele aspecte ale fenomenului de fotoelectricitate sunt:

-         energia fiecărui fotoelectron depinde de frecvenţa luminii şi nu de intensitate;

-         rata emisiei de electroni depinde de intensitatea luminii şi nu de frecvenţă;

-         fotoelectronii sunt emişi imediat ce lumina atinge suprafaţa de emisie.

Aceste observaţii nu au putut fi explicate prin teoria electromagnetică a lui Maxwell.

Einstein a presupus în 1905 că lumina poate fi absorbită numai în fotoni. Fotonul dispare complet în procesul de absorbţie, iar toată energia lui se duce la un electron din metal. Cu această presupunere, Einstein a extins teoria cuantică dată de Planck, dând o importanţă deosebită dualităţii undă-particulă a luminii. Pentru aceasta, în 1921, Einstein a primit Premiul Nobel în fizică.

Razele X

Au fost descoperite de Roentgen şi au fost prezentate, în 1912, ca radiaţii electromagnetice de lungime foarte scurtă, de către fizicianul Max Theodor Felix von Lane şi colaboratorii săi.

Mecanismul producerii razelor X s-a arătat a fi un efect cuantic. În 1914, fizicianul britanic Henry Gwin-Jeffreis Moseley a folosit spectrograma de raze X pentru a dovedi că numărul atomic al elementelor este acelaşi cu poziţia sa în tabelul periodic al elementelor.

Mecanica cuantică modernă

A fost cercetată şi demonmstrată pentru prima dată între anii 1923-1930: Louis Victor (1923), Clinton Joseph Davisson, Lester Halbert Germer şi George Paget Thomson (experimentele din 1927) precum şi Werner Heisenberg, Max Born, Ernst Pascual Jordan şi Erwin Schrödinger.

Dezvoltarea fizicii din 1930 până în prezent

Dezvoltarea fizicii s-a bazat pe descoperirile fundamentale realizate până în 1930 şi pe evoluţia ulterioară a tehnologiei.

Radiaţiile cosmice

Au fost descoperite în 1911 de Victor Franz Hess. Acestea au fost cercetate mai bine odată cu lansarea în spaţiu a unui satelit artificial în 1959.

Fizica nucleară

În 1931, fizicianul american Harold Clayton Urey descoperă izotopul de hidrogen şi fabrică apa grea.

Fizicienii francezi Irene şi Frederic Joliot-Curie produc pentru prima oară nuclee radioactive artificiale (1933-1934).

Fizicianul englez Otto Robert Frisch a descoperit că unele nuclee de uraniu pot fi divizate în două, fenomen numit fisiune nucleară. În acelaşi timp, o energie enormă este eliberată, împreună cu o parte de neutroni. Aceste rezultate susţineau posibilitatea unei reacţii în lanţ, obţinută de Fermi şi colaboratorii săi în 1942, când a intrat în funcţiune primul reactor nuclear. Dezvotarea tehnologiei a fost foarte rapidă, astfel încât în 1945 a fost realizată bomba nucleară de către fizicianul american Robert-Oppenhelmer. În 1956, în Marea Britanie intră în funcţiune primul reactor nuclear pentru producerea energiei electrice.

Studiind energia stelelor, s-a dovedit că în interiorul acestora au loc o serie de reacţii nucleare, la temperaturi de milioane de grade. S-a observat, astfel, că patru nuclee de hidrogen se transformă într-un nucleu de heliu. Acest proces s-a numit fusiune nucleară. Aşa s-a creat bomba cu hidrogen, care s-a detonat, pentru prima oară, în 1952 şi s-a demonstrat a fi mai puternică decât bomba cu fisiune. Pentru realizarea temperaturii de fusiune, este necesară o bombă cu fisiune.

În 1993, la Universitatea Princeton s-a produs, într-un mediu controlat, reacţia de fusiune în scopul obţinerii energiei electrice.

Plasma

Plasma este orice substanţă (gaz, de obicei) ai cărei atomi au unul sau mai mulţi electroni pierduţi. Electronii detaşaţi rămân în volumul de gaz neionizat. Ionizarea poate avea loc dacă este introdusă energie în concentraţie mare.

Plasma este găsită, de exemplu, în surse de lumină umplute cu gaz (neoane) şi în spaţiul interstelar, unde hidrogenul este ionizat de radiaţii.

Lasere

Laserul, o descoperire recentă şi importantă, este prescurtarea de la “Light Amplification by Stimulated Emission of Radiations”.

Laserul poate conţine gaze, lichide şi solide drept substanţă lucrătoare.

Un număr mare de atomi este ridicat la un nivel de energie foarte mare şi sunt forţaţi să elibereze această energie simultan, producând o lumină continuă. O tehnică similară este folosită în producerea microundelor.

Utilizarea laserului a fost dezvoltată în perioada 1950-1960 de către americanii Gordon-Gould şi Charles Hard Townes ş.a.

Laserul este astăzi foarte folosit în cercetare, comunicaţii, medicină, navigaţie, metalurgie, fusiune şi tăierea precisă a metalelor.

Motorul Otto

Nicholas August Otto, Germania, 1832-1891

Otto şi-a început viaţa profesională în postul de comis-voiajor pentru o băcănie din Cologne, dar a devenit tot mai preocupat de tehnologiile care abia apăreau în epoca respectivă – mai exact gazele şi aburul.

Cea mai mare noutate a vremii a fost invenţia lui Jean-Joseph-Etienne Lenoir – un motor care ardea gaze naturale. Acesta a fost ataşat unei căruţe şi, deşi vehiculul se putea mişca astfel “pe cont propriu”, motorul era extrem de zgomotos şi ineficient.

Otto s-a gândit că ar putea îmbunătăţi situaţia folosind un combustibil lichid şi a început să facă experimente în acest sens. El a construit primul motor cu gaz în anul 1861 şi a format un parteneriat cu industriaşul german Eugen Langen. Cunoscută iniţial sub numele de N.A. Otto & Cie, compania respectivă funcţionează şi în prezent, sub numele de Deutz AG.

În urma unui accident fericit, Otto a ajuns să recunoască valoarea compresiei mixturii de combustibil cu aer înainte de arderea combustibilului respectiv. Astfel s-a născut ideea ciclului în patru timpi – numit şi astăzi „Ciclul Otto”.

Otto şi-a petrecut următorii cinci ani punând la punct acest proiect, care i-a adus în final medalia de aur pentru ‘motorul cu gaz atmosferic’ la Expoziţia de la Paris, din anul 1867.

Motorul Otto

Motor Morris din 1925

 

Motorul Otto standard este un motor in 4 timpi in care pistonul face 4  curse. Sa vedem care sunt acestea:

Timpul 1:Admisie pistonul porneste de la capatul superior al cilindrului si in cilindru este aspirat amestecul de aer si benzina deoarece supapa de admisie este deschisa la sfarsitul acestui timp pistonul ajunge la capatul inferior si supapa de admisie este inchisa.

Timpul 2:Compresie adiabatica, amestecul se incalzeste pana cind pistonul ajunge la capatul superior.

Timpul 3:Ardere si destindere adiabatica; o descarcare electrica a bujiei aprinde amestecul carburant a carui ardere are loc rapid, ca o explozie. De aici provine si denumirea alternativa de motor cu explozie. Presiunea si temperatura in cilindru cresc brusc si pistonul este impins. Timpul 3 este timpul motor, in care se efectueaza lucru mecanic asupra pistonului. La sfarsitul acestui timp se deschide supapa de evacuare

Timpul 4: Evacuarea  gazelor arse in atmosfera in atmosfera incepe printr-un proces de racire izocora, pana cand gazele ajung la presiunea atmosferica. Pistonul se ridica si gazele sunt evacuate supapa de evacuare fiind deschisa. La capatul ciclului supapa de evacuare se inchide supapa de admisie se deschide si incepe un nou ciclu.

Randamentul mecanic efectiv al unui motor Otto modern este de circa 20-25%

Motorul Diesel

 La motorul Diesel, spre deosebire de motorul

 Otto, in cilindru este aspirat doar aer curat, care

 este comprimat mal mult decat Ia motorul Otto

 (raportul de comprimare 14:1 pAn la 25:1 fata

 de motorul Otto cu 4:tl pana la 10:1). Aerul atin-

 ge astfel o temperatura de 7000G pana Ia 9000C.

 La sfarsitul comprimarti este injectata in cilindru

 la presiune ridicata o anumita cantitate de com-

 bustibil Diesel (motorina). Din cauza temperatu-

 nil ridicate combustibilul se aprinde singur (se

 autoaprinde). Picaturile de combustibil injectat,

 pulvenzate fin, se amesteca cu aerul comprimat

 din camera de ardere, se incalzesc, se evapora si

 se aprind. Acest proces dureaza circa 1/1000 s si

 este cunoscut sub numele de intarziere si aprin-

dere. Picaurile pulverizate in jetul injectat sunt

 dtstribuite neuniform: picaturile mici in zonele

periferice, picatiurile mari in zona centrala. Arde-

rea se initiaza Ia exterior (picaturiie mici vapo-

rizndu-se primele), apoi se aprind si picaturile

mai mari din interiorul (miezul) jetului. Injecta-

rea combustbilului contnuu si dupa initierea

arderii (,,ardere principala"). Daca o particula de

combustibil Diesel arde incomplet la prima arde-

re, sau daca intarzierea Ia aprindere este prea

mare, arderea are loc violent, cu explozie (feno-

menul fiind cunoscut sub numele de detonatie),

Iar motorul functioneaza neuniform, cu zgomote

metalice putemice. Pentru comparatie,se poate

urmari modul de propagare a frontului

de flacara la motorul Otto, La care amestecul car-

burant se aprinde initial in apropierea bujiei.

   La motorul Diesel exista aceleasi variante de

functionare (motor in patru timpi si in doi timpi)

ca si Ia motorul Otto.

   La motoarele Diesel cu camere de ardere di-

vizate (separate) jetul de combustibil este injectat

intr-un compartiment separat de camera de arde-

re propriu-zis din cilindru. In aceasta categorie

intra:

   a) Motoare cu camera de vartej (turbulenta) La

care camera separat (de forma cilindrica sau sfe-

rica (comunica cu cilindrul printr-un canal de

forma unul ajutaj, dispus tangential la camera

separate. Astfel, in timpul comprimarii in came-

ra separat in care are loc injectia, se produce un

vartej puternic care mareste viteza de ardere.

Acelasi vartej produce in cilindru o miscare circu-

lard a aerului. Favorabil extinderli rapide si unli-

forme a frontulul de flacara. Prin aceasta circu-

latie se asigura arderea in cilindru a combustibi

lului care s-a aprins in camera de vartej. Volumul

cameret de vartej reprezint 50-80% din volumul

total al camerei de ardere.

   b) Motoare cu antecamerd (camerd de prear-

dere), la care injectia are loc intr-o camera sepa-

rata, de forma cilindrica, tronconica sau sferica,

reprezentand 25-40% din volumul total al came-

rei de ardere, si care comunica cu cilindrul prin

unul sau mai multe orificil de sectiune redusa

care au roul unor duze .

   c) Motoare cu camera de vartej si cu injectie

directa Ia care injectorul este prolectat astfel incat

sa dirijeze un jet direct in camera principala de

ardere si altul (cu debit mai redus) In camera

secundar de vartej. Arderea incepe in camera

secundara, dand nastere unui curent invers in

camera principa1 de ardere si favorizand proce-

sut de ardere.

   0 caracteristica comuna a motoarelor Diesel

cu camere divizate este functionarea mai lin

datorita cresterii mai reduse a presiunii in cilin-

drul motorului. Ca dezavantaj se remarca necesi-

tatea montarii unei bujii incandescente in came-

ra separat utilizata pentru pomirea la rece.

   2. La motoarele Diesel cu camera de ardere

nedivtzata (camera unitar), combustibilul este

injectat direct in camera de ardere (de unde de-

numirea de motoare cu injectie direct). Pentru

ca sa se asigure o ardere buna, este necesara o

intensificare a miscarii aerului in cilindru. Aceasta

se produce ori cu supapa ecran on cu ajutorul

unor forme corespunzaoare ale camerei de arde-

re realizate in capul pistonulul (cu praguri de tur-

bionare). In primul caz carburantul este injectat

aproape perpendicular pe directia de deplasare a

aerului, obtinandu-se reducerea consumului spe-

cific de combustibil la sarcini mari. In celalalt caz

carburantul este injectat direct pe peretele came-

rel si formeaza acolo o pelicula in care se vapori-

zeaz rapid.

   In prezent sunt utilizate diferite sisteme de

crestere a puteril specifice a motoarelor Diesel.

Gea mat utilizat este supraalimentarea prin pre-

comprimarea aerului admis in dilindru cu un air-

bocompresor. Procedeul se bazeaza pe folosirea

energiei gazelor arse evacuate din cilindru intr-o

turbina. Antrenat de catre gaze, turbina actio-

neaza o suflanta (compresor) cuplata pe acelasi

arbore, care comprima aerul inainte de aspiratia

in cilindru.

Bancuri stiintifice

Într-o zi Heisenberg mergând cu vitezã mare este oprit de un politist si întrebat: "Domnule, stiti cu ce vitezã circulati?". Heisenberg rãspunde: "Nu, dar stiu unde mã aflu."

Am vãzut odatã scris pe o hârtie ceva de genul: "Teoria este atunci când stii cã functioneazã dar acest lucru nu se întâmplã. Practica este atunci când functioneazã dar nu stii de ce. În fizicã teoria si practica se combinã: nimic nu functioneazã si nimeni nu stie de ce."

Deasupra unui bec cu gaz se aflã o placã. Profesorul întreabã: "De ce este placa mai caldã pe partea opusã flãcãrii?" Un student rãspunde: "Ãããã, datoritã faptului cã placa este conducãtoare de cãldura?" Profesorul: "Nu. Datoritã faptului cã doar am întors-o pe partea cealaltã."

Examen la fizicã: "Descrie Universul în maxim 200 de cuvinte si dã 3 exemple."

Întrebare: "De ce a trecut gãina strada?" Zeno din Elea: "Pentru a demonstra cã nu se poate ajunge pe partea cealaltã." Aristotel: "Este în natura gãinilor sã treacã strãzi." Newton: "1) Gãinile în repaos tind sã ramânã în repaos. Gãinile în miscare tind sã treacã strãzi. 2) A fost atrasã de o altã gãinã care se afla pe partea opusã a strãzii." Heisenberg: "Nu stim cu certitudine pe ce parte a strãzii s-a aflat initial gãina, dar stim cã s-a miscat foarte repede." Einstein: "Suntem siguri ca gãina a trecut strada? Nu cumva strada a trecut pe sub gãina?"

Cercetãtorii din Fairbanks, Alaska, au anuntat sãptamâna trecutã descoperirea unui supra-conductor care opereazã la temperatura camerei.

A neutron walks into a bar. "I'd like a beer." he says. The bartender promptly serves up a beer. "How much will that be?" asks the neutron. "For you?"- replies the bartender - "no charge!"

Two atoms were walking down the street. One turns to the other and says: "Oh, no! I think I've lost an electron!" The other responds: "Are you sure?!?" "Yes. I'm positive!"

Sã presupunem cã existã Iad. Nu conteazã temperatura lui, dar pot demonstra cã Iadul este un sistem termodinamic izoterm. Mai întâi trebuie sã presupunem cã existã cel putin un fizician în Iad. Si garantat ar fi mai multi. Acum sã presupunem cã o parte din Iad a iesit din echilibru termodinamic si este un pic mai rece sau mai fierbinte decât restul. Dacã s-ar întâmpla asta atunci fizicianul ar putea construi o masinã termicã cu ajutorul cãreia sã extragã niste energie pe care sã o foloseascã apoi la asigurarea functionãrii unui frigider. Va rãci acea parte de Iad pânã la o temperaturã confortabilã. Dar acest fapt contrazice definitia Iadului ca fiind locul unde nimic nu este confortabil. Q.E.D.

Viteza timpului este o secundã pe secundã.

Care e diferenta dintre un mecanic cuantic si un mecanic auto? Mecanicul cuantic îsi poate bãga masina în garaj fãrã sã deschidã usa.

Astronom #1: "...deci, mã opreste politaiul si mã întreabã dacã îmi dau seama cã am trecut pe rosu. I-am spus cã nu am vãzut semaforul ca fiind rosu pentru cã pe mãsurã ce mã apropiam de el deplasarea spre albastru era mai mare." Astronom #2: "Si te-a lãsat sã treci?" Astronom #1: "Nu, mi-a dat amendã pentru depãsirea vitezei legale."

Un student îl recunoaste pe Einstein în tren si îl întreabã: "Profesore, New York-ul opreste la acest tren?"

Î: De câti astronomi e nevoie pentru a schimba un bec? R: De nici unul, mai ales dacã becul e ars. Astronomilor le place întunericul.

Î: "Cât de departe poti sã vezi într-o zi seninã?" R: "150.000.000 km. Adica pâna la Soare."

Inscriptie pe usa unui laborator de fizica LASER-ilor: "Nu priviti LASER-ul cu ochiul sãnãtos pe care îl mai aveti."

Experimentalistul vine alergând în biroul teoreticianului si îi aratã un grfic rezultat în urma ultimului experiment. "Hmmm", spune teoreticianul, "E exact locul unde te puteai astepta sã se gãseascã acel vârf. Iata motivul (urmeazã o explicatie lungã si plictisitoare)" În mijlocul ei experimentalistul spune: "Oops! L-am pus invers!" Îl întoarce în pozitia corectã. "Hmmm", spune teoreticianul, "E exact locul unde te puteai astepta sã se gãseascã acea pantã. Iatã motivul..." 

Filosofia e un joc farã reguli dar cu un scop precis. Matematica e un joc cu rguli foarte precise dar farã nici un scop.

Î: "Ce obtii atunci când aduni 2 mere cu 3 mere?" R: "O problemã pentru liceele americane."

2⁴ îl întreabã pe 2³: "Poti sã-mi faci un serviciu?" Acesta rãspunde: "Dacã îmi stã în putere..."

Teorema: "Toate numerele sunt egale cu zero." Demonstratie: Presupunem ca a = b. Atunci a² = ab <=> a²-b² = ab-b² <=> (a+b)(a-b) = b(a-b) <=> a+b = b <=> a = 0 Q.E.D. Unde e greseala????

Matematicienii sunt la fel ca francezii: tot ce le spui traduc în limba lor iar rezultatul este foarte diferit de original. 

Dacã un matematician scrie un roman, paginile vor avea si numere imaginare? Dacã aceastã carte ar fi fost scrisã de Fibonacci atunci paginile s-ar fi numerotat 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21. 

methionylglutaminylarginyltyrosylglutamylserylleucylphenylalanylalanylglutamin-
ylleucyllysylglutamylarginyllysylglutamylglycylalanylphenylalanylvalylprolyl-
phenylalanylvalylthreonylleucylglycylaspartylprolylglycylisoleucylglutamylglu-
taminylserylleucyllysylisoleucylaspartylthreonylleucylisoleucylglutamylalanyl-
glycylalanylaspartylalanylleucylglutamylleucylglycylisoleucylprolylphenylala-
nylserylaspartylprolylleucylalanylaspartylglycylprolylthreonylisoleucylgluta-
minylasparaginylalanylthreonylleucylarginylalanylphenylalanylalanylalanylgly-
cylvalylthreonylprolylalanylglutaminylcysteinylphenylalanylglutamylmethionyl-
leucylalanylleucylisoleucylarginylglutaminyllysylhistidylprolylthreonylisoleu-
cylprolylisoleucylglycylleucylleucylmethionyltyrosylalanylasparaginylleucylva-
lylphenylalanylasparaginyllysylglycylisoleucylaspartylglutamylphenylalanyltyro-
sylalanylglutaminylcysteinylglutamyllysylvalylglycylvalylaspartylserylvalylleu-
cylvalylalanylaspartylvalylprolylvalylglutaminylglutamylserylalanylprolylphe-
nylalanylarginylglutaminylalanylalanylleucylarginylhistidylasparaginylvalylala-
nylprolylisoleucylphenylalanylisoleucylcysteinylprolylprolylaspartylalanylas-
partylaspartylaspartylleucylleucylarginylglutaminylisoleucylalanylseryltyrosyl-
glycylarginylglycyltyrosylthreonyltyrosylleucylleucylserylarginylalanylglycyl-
valylthreonylglycylalanylglutamylasparaginylarginylalanylalanylleucylprolylleu-
cylasparaginylhistidylleucylvalylalanyllysylleucyllysylglutamyltyrosylasparagi-
nylalanylalanylprolylprolylleucylglutaminylglycylphenylalanylglycylisoleucylse-
rylalanylprolylaspartylglutaminylvalyllysylalanylalanylisoleucylaspartylalanyl-
glycylalanylalanylglycylalanylisoleucylserylglycylserylalanylisoleucylvalylly-
sylisoleucylisoleucylglutamylglutaminylhistidylasparaginylisoleucylglutamylpro-
lylglutamyllysylmethionylleucylalanylalanylleucyllysylvalylphenylalanylvalyl-
glutaminylprolylmethionyllysylalanylalanylthreonylarginylserine, n.:
Acesta este numele complet al proteinei A sintetizatã triptofan. Este o enzimã cu 1913 litere si 267 de aminoacizi.

Teoremã: "3 = 4" Demonstratie: Fie a + b = c <=> 4a - 3a + 4b - 3b = 4c - 3c <=> 4a + 4b - 4c = 3a + 3b - 3c <=> 4(a + b - c) = 3(a + b - c) <=> 4 = 3 Q.E.D.

sin x = 6n Se simplificã prin n => six = 6

Sã demonstrãm cã crocodilul este mai lung decât lat. Lema 1. "Crocodilul este mai lung decât este verde." Sã privim crocodilul. Este lung atât pe spate cât si pe burtã, dar verde este doar pe spate. Deci, crocodilul este mai lung decât este verde. Lema 2. "Crocodilul este mai verde decât este lat." Sã privim crocodilul. Este verde atât pe lungime cât si pe lãtime, dar lat este doar pe lãtime. Prin urmare, crocodilul este mai verde decât este lat. Din lemele 1 si 2 rezultã cã crocodilul este mai lung decât lat.

S-a demonstrat cã celebrarea cât mai multor zile de nastere este sãnãtoasã. Statistica aratã cã cei care îsi sãrbãtoresc mai multe zile de nastere trãiesc mai mult.

Un statistician poate avea capul într-o oalã cu apã care fierbe si picioarele pe gheatã si va spune cã în medie se simte bine.

Un matematician si-a fãcut o grãdina în care cultivã morcovi cu rãdãcini pãtrate.

Why's 6 afraid of 7? Because 7 8 9.

Biologia este singura stiintã în care diviziunea e sinonimã cu înmultirea.

Chimia organicã este chimia carbonului. Biochimia studiazã compusi ai carbonului care se târãsc.

Niciodatã sã nu împrumuti bani geologilor sau astronomilor. Ei considerã 1 milion de ani ca fiind o datã recentã.

Un fizician, un inginer si un matematician fac prima lor sãriturã cu parasuta. Instructorul le spune sã sarã, sã numere pânã la 3 si apoi sã tragã sârma de sigurantã. Primul sare fizicianul. Pentru el a numãra pânã la 3 este prea inexact asa cã a calculat înaltimea, unghiul si viteza în momentul în care ar fi cel mai bine sã dea drumul la parasutã. Aterizeazã foarte lin. Urmeazã inginerul. Fiind un om practic sare si se gândeste cã numãratul pânã la 3 este inexact si deci periculos. Asa cã trage de sârmã imediat dupã ce a sãrit. A ajuns în cele din urmã lin jos. Sare si matematicianul. Si cade, si cade, si cade... Nu se deschide parasuta si pânã la urmã cade pe o cãpitã de fân. Ceilalti doi se duc grãbiti la el sã vadã dacã totul e în regulã. Îl scot din fân si îl aud spunând: "Din asta rezultã prin inductie completã cã rezultatul este 3."

An experimentalist performs an experiment involving 2 cats, and an inclined tin roof. The 2 cats are very nearly identical: same sex, age, weight, breed, eye and hair colour. The physicist places both cats on the roof at the same height and lets them both go at the same time. One of the cats falls of the roof first so obviously there is some difference between the 2 cats. What is the difference? One cat has a greater mew.

Fizicianul francez Ampere avea douã pisici: una mare si una micã si le iubea foarte mult. Dar când se închidea usa pisicile nu mai puteau pãrãsi sau intra în încãpere. Asa cã Ampere a fãcut 2 gãuri în usã: una mare pentru pisica mare si una micã pentru pisica micã.

Un fermier avea probleme cu gãinile lui. Dintr-o datã s-au îmbolnãvit toate si nu stie ce au. Dupa ce a încercat toate metodele conventionale, a chemat un biolog, un chimist si un fizician ca sã afle ce au. Biologul se uitã un pic la ele, le ia niste probe de tesuturi dar nu reuseste sã rezolve problema. Chimistul combinã niste substante prelevate din gãini dar nici el nu ajunge la vreun rezultat. Încearcã si fizicianul. Se uitã la ele câtva timp fãrã sã le atingã, apoi ia o hârtie si un creion si scrie câteva pagini. În sfârsit dupa câteva calcule complicate exclamã: "Am gãsit o solutie! Dar se aplicã numai pentru gãini sferice aflate în vid."  

My draws